Telefon: +4.0722.556.897

 

Prin decizia nr. 528 din 12 decembrie 2012, Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate

ridicată de Constantin Bafane, în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor Elena Bacalu, Venghiu Bafane, Maria Cumita şi Anastasia Carastere, în Dosarul nr. 1.436/118/2013 al Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi de către Joiţa Beiu, în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor Maria Lepăr şi Elefteria Lascu, în Dosarul nr. 2.085/118/2013 al aceleiaşi instanţe, şi a constatat că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006, sunt neconstituţionale.

CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut de instanţa de judecată, îl constituie prevederile art. I şi art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 28 februarie 2013. Curtea observă că, ulterior sesizării sale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 a fost aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 287/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 13 noiembrie 2013. Din examinarea motivelor de neconstituţionalitate invocate de autorii excepţiei,

Curtea constată că, în realitate, critica acestora vizează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 în integralitatea sa, cu referire directă la modalitatea de plată a despăgubirilor, în tranşe anuale, eşalonat pe o perioadă de 10 ani. Aşa fiind, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate asupra căruia Curtea urmează a se pronunţa îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 în integralitatea sa. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, actul normativ criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“, art. 44 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul de proprietate privată, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 115 alin. (4) şi (6) referitor la delegarea legislativă. De asemenea, autorii excepţiei susţin că actul normativ criticat contravine prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale...[...]“, dar şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la aceeaşi convenţie, care prevede că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.“

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii acesteia invocă încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie arătând, pe de o parte, că Guvernul nu a respectat exigenţa constituţională de a motiva urgenţa reglementării în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, iar, pe de altă parte, că actul normativ criticat, reglementând eşalonarea plăţii despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 393/2006 pe o perioadă de 10 ani, încalcă în mod grav regimul constituţional al dreptului de proprietate privată. Aşa fiind, aspectele ce se impun a fi examinate de Curtea Constituţională sunt atât cele referitoare la modalitatea de adoptare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, cât şi cele privind termenul în care a fost eşalonată plata unei creanţe asupra statului, respectiv dacă termenul de 10 ani instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 este unul rezonabil, de natură a nu afecta, în sensul art. 115 alin. (6) din Constituţie, dreptul fundamental la proprietate. Astfel, în jurisprudenţa sa privind condiţiile de formă ale ordonanţei de urgenţă, reglementate prin dispoziţiile art. 115 alin. (4) şi (6) din Legea fundamentală, respectiv cele referitoare la justificarea existenţei situaţiei extraordinare, a urgenţei reglementării, precum şi cele privind interzicerea afectării drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor constituţionale, Curtea a arătat că pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public. Cu privire la criteriul obiectiv necesar pentru aprecierea situaţiei extraordinare, prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Curtea a reţinut că invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate.

Întrucât, însă, asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative. S-ar ajunge, astfel, ca un criteriu de constituţionalitate - situaţia extraordinară -, a cărui respectare este prin definiţie supusă controlului Curţii, să fie, practic, sustras unui atare control, ceea ce ar fi inadmisibil. De asemenea, prin decizia precitată, Curtea a statuat că situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, aspect întărit şi prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată“. Totodată, prin Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Curtea a statuat că urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare. Mai mult, prin Decizia nr. 784 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 7 iulie 2009, Curtea a reţinut că nu se constituie într-o situaţie extraordinară cazurile cu implicaţii financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, aceste aspecte ţinând de oportunitatea reglementării. Curtea a pornit de la premisa situaţiei de criză financiară mondială, care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională. Astfel, Curtea a analizat relevanţa motivelor invocate de Guvern în adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume de bani prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar şi, prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, sau Decizia nr. 713 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 28 iunie 2010, a statuat că motivele invocate de Guvern în justificarea situaţiei extraordinare ce a determinat adoptarea ordonanţei de urgenţă menţionate, constând în dificultăţile întâmpinate cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, influenţa negativă pe care executarea titlurilor executorii le-ar avea asupra bugetului de stat şi, respectiv, creşterea deficitului bugetar, constituie o situaţie cu un grad mare de abatere de la obişnuit, respectiv de la regula generală a executării titlurilor executorii, în condiţiile Codului de procedură civilă, respectiv ale Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii. Ca atare, Curtea a reţinut că există o situaţie extraordinară, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, respectiv o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă şi independentă de voinţa Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român.

În privinţa urgenţei reglementării, prin deciziile menţionate, pronunţate asupra constituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, Curtea a statuat că scopul atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată implica, în mod necesar şi neechivoc, o reglementare juridică primară, rapidă, unitară şi energică, iar reglementarea urgentă a situaţiei rezultate în condiţiile de criză economică nu putea fi făcută în mod rapid şi rezonabil nici prin asumarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului asupra unui proiect de lege şi nici prin adoptarea unui proiect de lege cu procedura de urgenţă. În aceste condiţii, pentru conservarea stabilităţii economice a statului, singurul instrument rămas la îndemâna Guvernului a fost adoptarea unei ordonanţe de urgenţă. În privinţa condiţiei instituite prin art. 115 alin. (6) din Constituţie, referitoare la interzicerea afectării, prin ordonanţă de urgenţă, a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie, în jurisprudenţa sa referitoare la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, Curtea a statuat că, întrucât acest act normativ nu a încălcat drepturi sau libertăţi fundamentale, nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6). Prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea a stabilit înţelesul constituţional al verbului „a afecta“, statuând că sensul juridic al noţiunii, sub diferite nuanţe, ar fi: „a suprima“, „a aduce atingere“, „a prejudicia“, „a vătăma“, „a leza“, „a antrena consecinţe negative“. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, din interpretarea art. 115 alin. (6) din Constituţie se poate deduce că în domeniul reglementării drepturilor, libertăţilor şi a îndatoririlor fundamentale, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă „afectează“, dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin. Referitor la măsura de eşalonare a plăţii unor sume de bani ce constituie obiect al unor creanţe asupra statului, Curtea Constituţională are o bogată jurisprudenţă, rezultată ca urmare a soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, Curtea respingând, de fiecare dată, criticile de neconstituţionalitate formulate. În acest context, Curtea reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010, reglementează eşalonarea plăţii unor sume de bani prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, pe o perioadă de 3 ani, în tranşe anuale egale, în perioada 1 ianuarie 2010-31 decembrie 2012. Ulterior, prin Legea de aprobare a acestei ordonanţe de urgenţă, respectiv Legea nr. 230/2011, plata creanţelor asupra statului a fost reeşalonată pentru o perioadă de încă 4 ani, respectiv pentru perioada 1 ianuarie 2012-31 decembrie 2016. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că mecanismul eşalonării plăţii, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătoreşti, poate fi considerat în concordanţă cu principiile consacrate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiţii, respectiv: tranşe de efectuare a plăţilor intermediare precis determinate, un termen rezonabil de executare integrală şi acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate. Executarea eşalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi băneşti nu este interzisă în niciun mod de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura şi unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, sau Decizia nr. 190 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010).

Cu privire la caracterul rezonabil al termenului de executare a unei creanţe asupra statului, prin deciziile precitate, s-a arătat că evaluările bugetare ale Guvernului au indicat că perioada de plată propusă (3 ani, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009) este rezonabilă, în contextul deficitului bugetar grav actual, al condiţiilor economice generale extrem de dificile, astfel încât Curtea a reţinut că actul normativ criticat este în acord cu principiile stabilite, în acest sens, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale. Faptul că statul-debitor îşi execută creanţa într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar. În acest context, făcând trimitere la hotărârea pronunţată în Cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, prin care Curtea Europeană a apreciat că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, Curtea Constituţională a reţinut că Guvernul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătoreşti, ci se obligă la plata eşalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Mai mult, analizând, în cadrul controlului a priori, constituţionalitatea Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, prin Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Curtea a statuat că termenul rezonabil este un concept esenţialmente variabil şi aprecierea sa se face în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile în cauză. În speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea a reţinut că miza litigiului este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societăţii, întrucât se pune în discuţie chiar stabilitatea sa economică. Prin urmare, conceptul de termen rezonabil trebuie privit atât din perspectiva cetăţeanului-creditor, cât şi din cea a statului-debitor. Dacă s-ar privi unilateral acest termen, s-ar ajunge la situaţii nepermise, respectiv executarea hotărârilor judecătoreşti fie într-un interval mai mare de timp, care poate apărea ca fiind rezonabil pentru stat, dar total contrar intereselor cetăţeanului, fie într-o perioadă de timp foarte scurtă, care pare rezonabilă pentru cetăţean, dar contrară stabilităţii economice şi financiare pe care statul trebuie să o asigure. În consecinţă, termenul rezonabil trebuie apreciat şi stabilit din analiza concurentă a intereselor generale ale societăţii cu cele ale cetăţeanului, Curtea reţinând că termenul în care urmează a se eşalona, respectiv reeşalona debitele statului (un termen total de 7 ani, respectiv termenul de 3 ani instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, prelungit cu încă 4 ani prin Legea nr. 230/2011 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009) ţine cont atât de interesele debitorului, cât şi de cele ale creditorului, existând un just echilibru între acestea. De asemenea, prin Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, spre exemplu, Curtea a mai reţinut că adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 a fost determinată de circumstanţe excepţionale constând în existenţa unui număr substanţial de cauze având ca obiect acordarea de drepturi salariale, care a condus la o imposibilitate a autorităţii statale de a executa hotărârile judecătoreşti pronunţate deja în această materie, în special în actualul context de criză economică, iar aceste circumstanţe excepţionale au impus instituirea unor măsuri prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în materia respectivă, fără ca prin aceasta să se aducă atingere înseşi substanţei acestor drepturi.

Mai mult, Curtea a reţinut că măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaşte obligaţia de plată a autorităţii statale şi se obligă la plata eşalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situaţia de excepţie pe care o reprezintă, pe de o parte, proporţia deosebit de semnificativă a creanţelor astfel acumulate împotriva statului şi, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de criză economică naţională şi internaţională. Cu privire la dreptul de proprietate, Curtea a statuat că Guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti şi nu refuză punerea în aplicare a acestora, iar măsura criticată este una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile unei crize financiare accentuate. De altfel, cu privire la caracterul rezonabil al eşalonării plăţii unor drepturilor salariale prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, măsuri instituite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens fiind Decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, pronunţată cu privire la Cererea nr. 57.265/2008 introdusă de Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României. Prin această decizie, Curtea europeană a statuat că plata eşalonată a sumelor datorate de stat nu poate fi considerată nerezonabilă, având în vedere, pe de o parte, că o parte substanţială din creanţe a fost deja plătită reclamanţilor, sumele plătite fiind actualizate de fiecare dată în raport cu indicele preţurilor de consum din data plăţii, precum şi faptul că nu există vreun indiciu care să sugereze că, pe viitor, Guvernul ar avea intenţia de a nu respecta calendarul plăţilor. Cu alte cuvinte, numai reţinând buna-credinţă a statului-debitor, în contextul în care acesta din urmă plătise deja o parte din creanţă, Curtea europeană a statuat că măsurile luate pentru menţinerea echilibrului bugetar pot fi considerate ca urmărind un scop legitim - menţinerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situaţiei sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri. Şi în alte cauze împotriva României, obligaţia de a pune în executare hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti interne a fost analizată cu o exigenţă sporită în situaţia în care debitor al obligaţiilor ce rezultau din hotărâre era statul însuşi, prin instituţiile sale. Astfel, prin Hotărârea din 20 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Miclici împotriva României, Curtea europeană a statuat că suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti, pentru o perioadă de peste cinci ani, reprezintă o perioadă anormal de lungă şi că autorităţile naţionale ar fi trebuit să acţioneze cu mai multă diligenţă pentru a evita ca reclamantul să sufere o situaţie de incertitudine juridică o perioadă atât de lungă şi a constatat încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie. În acelaşi sens, Curtea europeană s-a pronunţat şi prin Hotărârea din 29 iulie 2008, pronunţată în Cauza Ocneanu împotriva României, statuând că neplata de către un angajator - autoritate administrativă a statului - timp de 4 ani şi 8 luni a salariilor nete datorate angajatului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, l-a privat pe acesta din urmă de suma de bani la care era îndreptăţit în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, fără o justificare motivată, astfel încât s-a reţinut încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. În prezenta cauză, Curtea Constituţională reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, criticată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, reglementează plata despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998, republicată, ale Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 393/2006, în tranşe anuale egale, eşalonat pe o perioadă de 10 ani. Cu privire la critica de natură extrinsecă, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea constată că în Nota de fundamentare a actului normativ criticat Guvernul a motivat urgenţa adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 ca fiind determinată de dificultăţile întâmpinate în ceea ce priveşte plata despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 393/2006, precum şi de necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind plata despăgubirilor acordate în temeiul actelor normative mai sus amintite, plată ce implică un efort deosebit pentru bugetul de stat, fiind îngreunată, din punct de vedere financiar şi procedural, de creşterea rapidă a numărului de executări silite. De asemenea, Guvernul a invocat că neadoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 ar avea drept consecinţă imposibilitatea menţinerii echilibrelor bugetare şi, în mod implicit, nerespectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar.

În analiza acestor aspecte învederate de Guvern, trebuie avută în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la îndeplinirea cerinţelor prevăzute de dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4). Astfel, raportat la cauza de faţă, Curtea apreciază că situaţia extremă generată de imposibilitatea de a asigura sumele suplimentare pentru plata tuturor despăgubirilor acordate în urma aplicării Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 393/2006, fără afectarea echilibrului bugetar, îndeplineşte cerinţele unei stări de fapt obiective, cuantificabile şi independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public, respectiv acela al menţinerii echilibrelor bugetare şi al respectării angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar, astfel încât aceasta se constituie într-o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, împrejurare ce justifică instituirea plăţii eşalonate a despăgubirilor prevăzute în deciziile de plată sau hotărârile judecătoreşti prin care se stabileşte cuantumul despăgubirilor. Cu alte cuvinte, legiuitorul delegat poate reglementa prin intermediul unei ordonanţe de urgenţă atunci când, în mod necesar şi neechivoc, circumstanţele obiective ce determină existenţa unei situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, impun o intervenţie normativă rapidă. Însă, atunci când obiectul de reglementare al unei ordonanţe de urgenţă îl reprezintă drepturi, libertăţi sau îndatoriri fundamentale, intervenţia legiuitorului delegat trebuie să fie în sensul neafectării acestor drepturi, al instituirii unui regim juridic care să permită exercitarea plenară a tuturor atributelor acestor drepturi. Prin urmare, situaţia extraordinară ce consta în imposibilitatea menţinerii echilibrelor bugetare şi a respectării angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar, astfel cum reiese din cuprinsul Notei de fundamentare al ordonanţei de urgenţă criticate, era de natură să determine o reglementare rapidă în această materie, în sensul eşalonării plăţii creanţei, cu scopul respectării ţintei de deficit bugetar asumate. Exista, prin urmare, urgenţă, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, însă, în acest domeniu particular, analiza urgenţei reglementării nu poate fi disociată de analiza respectării condiţiei cuprinse în art. 115 alin. (6) din Constituţie referitoare la interzicerea afectării, printr-o ordonanţă de urgenţă, a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale. Aşadar, problema ce se impune a fi analizată în continuare este aceea a termenului în care a fost eşalonată plata unei creanţe asupra statului, şi anume dacă acest termen este unul rezonabil, de natură a nu afecta, în sensul art. 115 alin. (6) din Constituţie, dreptul fundamental la proprietate, pe de o parte, şi, pe de altă parte, dacă durata de eşalonare a plăţii acestei creanţe respectă exigenţele caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Jurisprudenţa Curţii Europene a consacrat, cu titlu de regulă, că executarea unei hotărâri, indiferent de instanţa care a pronunţat-o, trebuie considerată ca parte integrantă a „procesului“, în sensul art. 6 din Convenţie, iar în ipoteza în care autorităţile sunt obligate să acţioneze în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti şi manifestă abstenţiune, această conduită este apreciată ca angajând răspunderea statului, în condiţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie, obligaţia statului de a asigura celeritatea procedurilor judiciare fiind una de rezultat (a se vedea, spre exemplu, hotărârile din 29 august 1996, 26 septembrie 1996, 19 martie 1997, pronunţate în cauzele Di Pede împotriva Italiei, paragrafele 20-24, Zappia împotriva Italiei, paragrafele 16-20, Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40.) De asemenea, în jurisprudenţa sa referitoare la neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi executorii pronunţate de către instanţele interne, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancţionat nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar şi întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eşalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.

Astfel, în cauza Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunţată în Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 65, Curtea europeană a reţinut că dreptul la justiţie garantat de art. 6 din Convenţie protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat ce respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părţi. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. În sensul jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi al importanţei pentru părţi a obiectului procedurii (a se vedea, spre exemplu hotărârile din 24 februarie 1992, 27 iunie 2000, 6 aprilie 2000, pronunţate în cauzele Pierazzini împotriva Italiei, paragraful 16, Frydlender împotriva Franţei, paragraful 43, Comingersoll împotriva Portugaliei, paragraful 19). S-a reţinut că nu este oportun să i se solicite unei persoane care a obţinut, în urma unei proceduri judiciare, o creanţă împotriva statului să iniţieze ulterior o executare silită pentru a obţine o reparaţie.

În asemenea cazuri, statul, prin autorităţile sale, trebuie să ia toate măsurile necesare executării, iar sistemul bugetar al statului, lipsa de fonduri sau a altor resurse nu îl pot scuti pe acesta de obligaţia sa, în baza Convenţiei, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive într-un interval de timp rezonabil (a se vedea, spre exemplu, hotărârile din 27 mai 2004 şi 15 ianuarie 2009, pronunţate în cauzele Metaxas împotriva Greciei, paragraful 19, şi Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34-35). Mai mult, o omisiune din partea autorităţilor de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate genera o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi a celor cuprinse în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în special atunci când obligaţia de executare a deciziei în cauză îi aparţine unei autorităţi administrative (a se vedea, în acest sens, hotărârile din 27 mai 2004 şi 29 septembrie 2005, pronunţate în cauzele Metaxas împotriva Greciei, paragrafele 26 şi 31, şi Tacea împotriva României, paragrafele 27, 39 şi 40). De asemenea, s-a statuat că pot exista situaţii în care circumstanţe particulare pot justifica întârzierea în executarea unei hotărâri, însă întârzierile nu pot fi de aşa natură încât să afecteze însăşi substanţa dreptului garantat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţie (a se vedea hotărârile din 19 martie 1997, 15 ianuarie 2009, 6 martie 2003, pronunţate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34-35, şi Jasiūnienė împotriva Lituaniei, paragraful 27).

În prezenta cauză, Curtea reţine că în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 393/2006, statul român s-a obligat să plătească foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora compensaţii băneşti pentru anumite imobile abandonate pe foste teritorii ale României, în urma modificării graniţelor survenite înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, deciziile definitive de plată a despăgubirilor (concretizate fie în hotărârile comisiilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea celor trei acte normative precizate, fie în deciziile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, fie în hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a exercitat controlul judecătoresc asupra actelor administrative de plată a despăgubirilor) au generat un drept de creanţă asupra statului care beneficiază de protecţie constituţională, în condiţiile art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală, dând naştere în patrimoniul persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, unui „bun“, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

În acest context, Curtea consideră că emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, în temeiul căreia executarea integrală a unei creanţe asupra statului ar avea loc în decursul a 10 ani, este de natură a nu răspunde cerinţei termenului rezonabil ce se circumscrie noţiunii de proces echitabil, care include şi faza executării, afectând, în acest mod, drepturi fundamentale ale cetăţeanului, respectiv dreptul la un proces echitabil şi dreptul de proprietate. De altfel, conceptul de termen rezonabil al unei proceduri judiciare nu poate fi considerat respectat, în condiţiile în care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 instituie o a doua eşalonare a plăţii unei creanţe asupra statului. Astfel, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, republicată, art. 38 alin. (5) lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, art. 10 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 393/2006 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, plata despăgubirilor a mai fost eşalonată în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi. În acest context legislativ, Curtea constată că măsura instituită prin ordonanţa de urgenţă criticată, de reeşalonare a unor debite ale statului pe o durată de 10 ani, nu poate fi considerată una de natură a menţine un just echilibru între interesele debitorului - stat şi cele ale creditorului - persoană îndreptăţită la despăgubiri, ci, dimpotrivă, se poate aprecia că persoana îndreptăţită suportă o sarcină disproporţionată şi excesivă în privinţa dreptului său de a beneficia de despăgubirile acordate prin lege. Deşi legiuitorul delegat invocă un scop legitim al măsurii criticate, şi anume promovarea unei modalităţi de plată care să permită în acelaşi timp despăgubirea tuturor persoanelor îndreptăţite, dar şi respectarea ţintei de deficit bugetar anual, totuşi, instituirea unui termen de 10 ani pentru executarea unei creanţe asupra statului (după ce creanţele erau deja exigibile în baza primei eşalonări) nu satisface exigenţele unui termen rezonabil, care să asigure deplina valorificare a dreptului de creanţă, constituind, din acest punct de vedere, o ingerinţă disproporţionată asupra dreptului.

Mai mult, astfel cum rezultă din Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, Curtea observă că evaluările Guvernului privind impactul financiar asupra bugetului general consolidat se referă doar la o perioadă de 5 ani de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, astfel încât nici din acest punct de vedere nu este justificată instituirea unui termen de 10 ani pentru eşalonarea plăţii despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările ulterioare, şi Legii nr. 393/2006. În consecinţă, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 afectează, în sens negativ, dreptul fundamental la proprietate, astfel cum înţelesul constituţional al verbului „a afecta“ a fost definit în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, contravenind în acest mod dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală.

NOTA! Acest site folosește cookies.

Continuarea navigarii inseamna acceptul. Learn more

I understand

Va multumim ca vizitati website-ul nostru. Speram ca veti fi incantati sa aflati mai multe despre Cabinet de Avocat Emil Tatu, precum si despre serviciile si produsele noastre.
Dorim sa va informam ca Cabinet de Avocat Emil Tatu este in curs de inregistrare ca si Operator de date cu caracter personal.

Prin aceasta “Politica de confidentialitate” ne angajam sa furnizam utilizatorilor informatii clare si complete despre datele pe care le colectam prin intermediul domeniului web www.avocatconstanta.com si despre modul in care aceste date sunt stocate si folosite de catre compania noastra, dar si de catre partenerii nostri (retele de publicitate). “Politica de confidentialitate” explica, de asemenea, modul in care utilizatorul poate gestiona preferintele legate de navigarea pe Internet si politica de cookies.
Cabinet de Avocat Emil Tatu respecta dreptul la intimitate al persoanelor care viziteaza site-ul nostru si comunica cu noi pe cale electronica. Am dezvoltat astfel aceasta “Politica de confidentialite” cu scopul de a va informa asupra modului in care www.avocatconstanta.com colecteaza, foloseste si proceseaza informatiile cu caracter personal.
Prin folosirea acestui site, sunteti de acord cu practicile descrise in aceasta “Politica de Confidentialitate”. Daca nu sunteti de acord cu aceasta politica de confidentialitate, va rugam sa nu utilizati acest site. Ne rezervam dreptul de a face modificari la aceasta politica de confidentialitate in orice moment. Orice modificari vor fi postate in aceasta politica de confidentialitate, iar modificarile se vor aplica pentru activitati si informatii colectate ulterior publicarii. Va incurajam sa revedeti periodic aceasta politica de confidentialitate pentru a va asigura ca sunteti informati cu privire la orice schimbari si la modul in care informatiile pot fi utilizate.
Informatii colectate de www.avocatconstanta.com
Pentru a realiza campanii publicitare mai apropiate de interesele dumneavoastra prin intermediul unor terte parti, in speta reteaua de publicitate Google, colectam o adresa IP, paginile web vizitate, data si ora la care au fost vizualizate, cat si interactiunea cu continutul de pe acest domeniu web, respectiv www.avocatconstanta.com. Tehnologiile folosite pentru a colecta aceste date sunt cookies.
Ce sunt cookie-urile?
Un “Internet Cookie” (termen cunoscut si ca “browser cookie” sau “HTTP cookie” sau pur si simplu“cookie”) este un fisier de mici dimensiuni, format din litere si numere, care va fi stocat pe computerul, terminalul mobil sau alte echipamente ale unui utilizator de pe care se acceseaza Internetul. Cookie-ul este instalat prin solicitarea emisa de către un web-server unui browser (ex: Internet Explorer, Chrome) si este complet “pasiv” (nu contine programe software, virusi sau spyware si nu poate accesa informatiile de pe hard-disk-ul utilizatorului). Un cookie este format din 2 parti: numele si continutul sau valoarea cookie-ului. Mai mult, durata de existenta a unui cookie este determinata; tehnic, doar webserverul care a trimis cookie-ul il poate accesa din nou in momentul in care un utilizator se intoarce pe website-ul asociat webserverului. Datorita cookie-urilor, site-ul retine, pe o perioada de timp, actiunile si preferintele dumneavoastra (login, limba, dimensiunea caracterelor si alte preferinte de afisare). Astfel nu mai trebuie sa le reintroduceti ori de cate ori reveniti la site sau navigati de pe o pagina pe alta.
Cum si de ce folosim cookie-uri?
Folosim cookies pentru a imbunatati utilizarea si functionalitatea site-urilor noastre si pentru a intelege mai bine modul in care vizitatorii utilizeaza aceste site-uri, precum si serviciile oferite de catre acestea. Stocarea de cookies pe calculatorul dumneavoastra ne ofera o modalitate usoara si convenabila pentru a personaliza sau a imbunatati experienta dumneavoastra pe site-urile noastre si pentru a face urmatoarea vizita mai placuta.
Cum pot opri cookie-urile?
Utilizatorii isi pot configura browserul sa respinga fisierele cookie. Dezactivarea si refuzul de a primi cookie-uri pot face anumite sectiuni sau pagini ale site-ului impracticabile sau dificil de vizitat si folosit. Mai multe informatii despre cookie-uri puteti gasi pe site-ul www.allaboutcookies.org sau http://www.youronlinechoices.com/ro.

Ce tipuri de Cookie-uri sunt folosite?
In urmatorul tabel gasiti clasificarea si descrierea Cookie-uri folosite pe site-ul www.avocatconstanta.com:

 

Utilizam aceste informatii descrise mai sus si pentru a personaliza mai bine tipul de publicitate pe care un utilizator l-ar putea vedea pe alte domenii web. De asemenea, colectam date anonime din cookies, in scopul de a identifica cat mai multe segmente de public, lucru care ii permite retelei de publicitate Google sa selectioneze cat mai relevant audienta online.
E-mail marketing
In urma rezervarilor pe care vizitatorii le fac pe site-ul nostru prin modulul de rezervari, dar si prin intermediul tuturor formularelor de pe site, www.avocatconstanta.com colecteaza adresele de email, insa le pastreaza confidentialitatea, cu scopul de a va trimite newslettere despre noutati si oferte, oferind in acelasi timp optiunea de dezabonare prin intermediul fiecarui newsletter. Va asiguram ca adresele de email folosite de dumneavoastra pe site nu vor fi instrainate catre terte parti.
Daca Cabinet de Avocat Emil Tatu a obţinut in mod direct adresa de posta electronica a unui client, cu ocazia vanzarii catre acesta a unui produs sau serviciu, in conformitate cu prevederile Legii nr. 677/2001, Cabinet de Avocat Emil Tatu poate utiliza adresa respectiva, in scopul efectuarii de comunicari comerciale referitoare la produse sau servicii similare, cu condiţia de a oferi in mod clar si expres clientilor posibilitatea de a se opune printr-un mijloc simplu si gratuit unei asemenea utilizari, atat la obtinerea adresei de posta electronica, cat si cu ocazia fiecarui mesaj, in cazul in care clientul nu s-a opus initial. Fiecare e-mail trimis de Cabinet de Avocat Emil Tatu va da de fiecare data posibilitatea de a refuza in orice moment continuarea primirii unor e-mail-uri cu subiect de marketing.
Pentru orice solicitare sau intrebare privind datele dumneavoastra cu caracter personal, va rugam sa ne contactati prin e-mail la emil.tatu@avocatconstanta.com, sau prin telefon la 0722.556.897.