Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 778 din 22 februarie 2011 pronunţată în recurs de Secţia comerciala a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect acţiune în pretenţii) că, în condiţiile în care operaţiunile comerciale dintre părţi s-au desfăşurat în baza unui contract în formă simplificată, respectiv comanda urmată de executare, simpla menţiune pe facturi a unor penalităţi de întârziere nu poate fi asimilată

unei clauze penale din perspectiva principiului forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 969 C. civ. (art. 1270 NCC), întrucât este un act unilateral de voinţă al reclamantei, neasumat de către pârâtă. În acest sens, Înalta Curte a arătat că acceptarea la plată a acestor facturi nu echivalează cu acordul celeilalte părţi cu privire la pretinsele penalităţi de întârziere, iar acest aspect este confirmat atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţă.